Nu prea știu de ce-ți scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredințez nimicurile ce mi se întâmplă. Poate că-mi scriu chiar mie. – Antoine de Saint Exupery

Frecventarea prietenilor să-ți fie ca o școală și convorbirea cu ei, învățătura. Fă-ți din prietenul tău un învățător și unește prin el foloasele instrucției cu plăcerea conversației. – Baltasar Gracian

"`M-am saturat de ploaie"

M-am saturat de ploaie. m-am saturat de frig
M-am saturat de vantul,ce sufla din senin.
M am saturat de frig , de stropi mari si reci,
Mie dor de o primavara ca-n ani mei copilaresti.
Tu, ploaie care cazi de zile , nopti in sir,
Mai dute in alte zari cu stropi tai haini.
Mai lasa-n jos cortina,spectocolul e chin
Mi-ai inundat si gandul si viata mea e in declin.
Sa vina vara de ai gonind cantand...
Frumoasa primavara, ce-o asteptam de cand..
TU... dute si ne lasa cu stropi marunti si reci,
Mai plimba nori negri si-n alte zari mai seci.
Un gandul ce ma trezeste, aevea ma ridic,
Si stig cu glas de inger TU vara ..nu mai vii???

Sa pretuim ceea ce avem... Desi îmi acopar urechile cu perna si mormai furios când suna ceasul desteptator...îi multumesc lui Dumnezeu ca pot auzi. Exista multi surzi pe lumea aceasta. Desi sunt nevoit sa închid ochii când ma trezesc dimineata si îmi intra Soarele în camera...îi multumesc lui Dumnezeu ca pot vedea. Exista multi orbi pe lumea aceasta. Desi îmi este greu sa ma trezesc si sa ma dau jos din pat...îi multumesc lui Dumnezeu ca am forta sa o fac. Exista multi neputinciosi. Desi ma enervez când nu gasesc lucrurile la locul lor pentru ca au facut copiii dezordine...îi multumesc lui Dumnezeu ca am o familie. Sunt multi oameni singuri. Desi mâncarea nu a fost buna si micul dejun a fost si mai rau...îi multumesc lui Dumnezeu ca am ce mânca. Multa lume sufera de foame. Desi munca mea este monotona si de rutina...îi multumesc lui Dumnezeu ca am ce lucra. Exista multi someri. Desi nu-mi convine viata, ma lupt cu mine însumi si am multe motive sa ma plâng...îi multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat viata. Iti multumesc Doamne pentru darul Tau din dragoste. ...

Te-am visat încarnat în două trupuri... Într-un trup erai tu aşa cum eşti: cu defecte şi calităţi,cu zâmbet şi tristeţe... În alt trup erai tot tu dar aşa cum îmi doresc...ideal şi indestructibil. Mă certam cu tine,cel real şi îţi spuneam că am să te las pentru altul mai bun, mai evoluat... Te loveam cu amalganul de cuvinte negândite,încercam să te lovesc cu neputinţele mele, să-ţi spun că totul s-a sfârşit.... Apoi am căzut pe scări rostogolind cu mine toate amintirile, dorinţele şi iubirea... Când m-am trezit am văzut în spatele meu un lup fioros cuibărit în intuneric... Am început să alerg, să ţip după ajutor...fără să mă mai uit în spate, dar parcă vocea mea era într-o colivie a tăcerilor asurzitoare, buzele mele pecetluite Cu lacăte de plumb... Îmi părea că am alergat sute de kilometri, prin văi singuratice şi munţi solitari, prin poieni ademenitoare şi străzi pustiite... Într-un final, am ajuns într-un bloc,am urcat în lift şi am apăsat pe un buton care era unicul...am ajuns la un etaj care avea un singur apartament...tot lângă scări... Mă târam agonic,uitasem cine sunt,de unde vin şi încotro mă îndrept... Am scrijelit uşa de lângă scări şi mi-ai deschis tot tu, cel ideal... Era atâta farmec în ochii tăi, atâta subtilitate în aura ta, îmi era atâta dor de tine, deşi te vedeam pentru prima oară. Am adormit de îndată ce m-ai luat în braţe, dar parcă te vedeam de undeva din astral cum mă aşezi în cuibul de mătase,cum mă săruţi tandru şi îmi spui în şoaptă că abia aşteptai să vin... Când m-am trezit eram într-un pat de flori,mângâiată de răsărit. Mă priveai atât de sfios,de parcă îţi era teamă să greşeşti cu ceva... M-ai dăruit iubire pentru fiecare părticică a sufletului meu, pasiune pentru fiecare Părticică a trupului meu,erai mereu disponibil pentru nevoile mele, mereu atent ca totul în jurul meu să fie de poveste, mereu tandru şi binevoitor,de accord cu orice aş spune,dăruindu-mi totul, m-am afundat în saţietate, aproape sufocant... Totul era perfect....eu nu mai trebuia să fac,să zic, să creez nimic..... Nu mai aveam inspiraţie De a scrie măcar un vers, nu mai aveam inspiraţie de a contura măcar o spirală.... Totul era perfect,dar perfecţiunea asta mă sufoca,îmi era dor de durerea ce mă împingea să contemplu viaţa,îmi era dor de lacrimile ce-mi colorau pictura,îmi era dor de singurătate unde dialogam cu divinul, îmi era dor de suspinul ce-mi şoptea că noi suntem atât de diferiţi.... îmi era dor de tine,cel real... Şi de atâta dor....mă prăbuşeam într-un tunel sideral, alunecând printre stele, lăsând visul şi idealul să se sfarme, să se crucifice în deşert... încet m-am trezit din somn venind parcă dintr-o călătorie,purtând un dor în piept... atunci tu ai intrat pe uşă cu micul dejun...erai real, cu defecte şi calităţi,cu zâmbet şi durere... Nu m-am putut abţine să spun ce dor mi-a fost de tine..